Welcome to me!

Am dat de blogul meu total intâmplător.

Am şi uitat de el, dacă sincer, atâta timp a trecut.

Mă uit la postările mele, şi ma gândesc, ce s-a întâmplat, cum de l-am lăsat de izbelişte…

Ah, da! Acuma în creierul meu se rotungesc amintirile – Intram in ultimul an de învăţământ la facultate, erau multe proiecte, pe nas îmi stăruiau examenele, plus licenţa.

Şi cel mai important pentru mine – mi-am întâlnit viitorul soţ 🙂

În tot acest răstimp s-au înâmplat multe. Aproape toate detaliile le păstrează my dear diary.

Pot să zic următoarele: am finisat facultatea cu bine, şi, ca o urmare a relaţiei mele amoroase, am hotarât să mai fac o facultate de Ştiinţe Politice la Cluj-Napoca (alături de boifrendu”). Am revenit în md, au fost tentative de angajare în câmpul muncii cu responsabilităţi departe de cele jurnalistice în oraşul meu drag – Bălţi. Şi acum, tot lucrez, tot departe de jurnalism, numai ca deja în alt oraş 🙂

Au fost idei s-o iau de la-nceput. Un nou blog, un nou fresh air. Da pe urmă am avut o revelaţie, la o adică, de ce să nu continui aici? Blogu ista mi-i scump, pentru că e primul la mine.

Все новое – это давно забытое старое.

Sper să revin în formă curând.

Reclame

eu ma pling, tu te plingi, noi ne plingem….

strasnic.
iaka aşa subectiv o să – ncep.
eu n-am cuvinte (de fapt, le am şi încă destule) cînd mă gîndesc la mentalitatea poporului meu scump
(nu m-am apucat să descopăr ceva nou. – pur şi simplu o expunere de opinii)
la obiceiul său sacru de a se lamenta. veşnic!
de parcă i-o căzut cerul peste cap!

eu totul înţeleg. chiar mai mult decît trebuie. chiar şi atunci cînd nu trebuie.
dar la aşa ceva, mi se ridică părul măciucă.

mă rog… nu poţi povesti ceva bucurie…
te temi şi de deochi şi de invidie, vorbe rele, fapte rele… şi atunci la ce fel de taclale mai poţi sta? dreeeeeeept. la jăluit. aşa-i parcă şi mai interesant, nuştiucum. doar eliberezi atîta energie negativă pe care alţii trebuie s-o inhaleze. în plus, trebuie să arăţi că ţi-e rău, atunci nimeni nu va veni la tine după ajutor.

chiar refuz să percep aşa ceva la noi.

eu încerc să nu mă jălui. nu văd nicio plăcere în aceea ca să arăţi lumii că eşti un ratat.

asa era

asa era pe timpurile sovietice. interesant, da’acum, tare multe s-au schimbat?

un început „feminin”

Cum se spune… dak vrei să fii un interlocutor plăcut, nu vorbi despre politică, sport şi … femei. Dak mai explicit, nu băga temele care vor duce discuţia – repede sau incetişor, dar inevitabil – la conflicte şi urlete.

ştiu că mai ales bărbaţii au probleme cînd trebuie să înţeleagă o femeie. S-a inventat pînă şi aşa numitele dicţionare feminine (deşi sunt eronate şi menite doar să trezească zîmbetul), iar “statusurile” pe site-urile de socializare inundă cu vorbe gen : “cum naiba, să mai pricepi femeia!”

Cum, cum… cu… capul!

Dar mai bine n-o pricepe. Accept-o cum este. Accepta complexitatea ei (“eu vreau asta, asta… şi asta! … nu.. deja nu vreau!”), misterul (“- unde ai fost o seară întreagă??!! Ca răspuns… un zîmbet dulce şi ochii care te privesc galeş :), incertitudinea ei (poate ea ştie ce vrea, dar vrea ca şi tu să ghiceşti!), slăbiciunea ei (măcar pe o seara devino prinţul ei), independenţa ei (heh.. asta-i dictează societatea… şi voi… bărbaţii…)

Preţuieşte-o că reuşeşte totul… taman ca femeia sovietică : “и коня на ходу остановит и в горящую избу войдет”.

şi eu, beak, iarăşi cu sfaturile taman ca lelea Ileana. D’ap’ ce să-i faci? 😀
dacă suntem un popor care complică totul… în loc s-o ieie mai uşor…

to be continued….

iaca asa!

la blogul meu s-a inceput universitatea,
se vede clar ca nu-si face tema pe acasa 😀
mdeh, vreo doi de „2” o sa-l puna la lucru.
acuma insa s-a inceput altceva: sociologie, politologie, jurnalism de investigatie, atelierul de creatie, si tare multe lucruri interesante pe care treb’ sa le cunoasca un jurnalist in devenire.

eu o sa revin. neaparat. 😉

daca tot a venit toamna…

Китай – Осень

ti-e pofig?

Pofighistilor tot timpul le-o mars gras!

un timp eram pusa serios impotriva pofighistilor, mi se parea ca fac unul din cele mai mari pacate omenesti… nu-mi imaginam cum poti fi indiferent, nepasator, impasibil, indolent, placid la tot ce te inconjoara si inclusiv fata de tine! (sunt insi si de aistea!)

nu degeaba, s-a inventat deopotriva si acest “pozitiv” (pentru cineva e un necaz sa-l aiba) sentiment ca empatia! calitatea de a te pune in locul omului si sa simti pe propria piele ce simte chiar el! (se dobindeste aceasta trasatura cu anii… si cu evoluarea intelepciunii 😀 )

pina n-am dat de o carte. buna. turbo suslik.

mi-a priit intro-ul 🙂 ca, deh, iubesc stiluri de tipul: “ iti place sa stai acasa si sa te smiorcaiesti?? Iti place sa duci viata asta care ti se pare atit de pacatoasa, dar, Doamne fereste, sa-ti misti fundul oleak?? atunci inchide tot.. cartea asta nu e pentru tine.. “ 🙂 ce-i aici:

1) atac,
2)provocare (suscitareea interesului),

in plus, asta deja ma pune la curent cu faptul ca o sa-mi placa exprimarea.. nu va fi searbada ca la alti autori ce apuca sa dezghioace aceeasi tema..

si brusc, cum zik rushii, меня осенило! mai, ce inventie buna e totusi pofighismul ista. nu trebuie sa te stresezi in plus, si apoi sa alergi la frigider ca sa te linistesti si de la asta sa te ingrasi.

nu umbli cu birfe, nu semeni peste tot zvonuri (pentru ca, da, ti-i pofig), iar asta inseamna ca nimeni n-o sa te traga la strelca ca sa raspunzi pentru vorbele tale.

nu iti scade valoarea proprie, cind auzi cum cineva te critica (la fiecare critica cashti semnificativ : “ba, ce vor aistea de la mine?”).

partenerul tau va tinde sa-ti atraga atentia continuu cu mici surprize ( si ink si bucuros! ca toti barbatii is vinatori, si vor despica firul in patru ca femeii dorite sa-i treaca pofighismul…)…
pe de alta parte – tu nu te vei ucide de gelozie (dak iti va face aluzie)…

nu te ucizi de ciuda ca vecina arata de o mie de ori mai bine decit tine…

Orice ar fi ! nu-ti strici nervii degeaba… si asta-i super 🙂

pozitiffcik!

Acuma se vehiculeaza activ cu teoria, preluată de la americani, de altfel,
ca şi majoritatea altor teorii,
cea a pozitivismului (veeeşnic!)
take it easy, mergi mai departe, întîlneşte o greutate cu zîmbet şi înfrunt-o cu zîmbet şa me de.
ori că sunt eu conservativă, ori că mdeah, like to call my life bullshit, dar această teorie mă scoate din sărite.

oricum(!), mai devreme sau mai tîrziu, îţi vei scoate masca pozitivului,
a optimistului,
a takeeasyistului,
pentru că tristeţea,
dezămăgirea,
ciuda
sunt sentimente omeneşti
şi destul de fireşti.
şi nu omul le-a inventat odată cu înaintarea în timp, în progresul general.
acestea au existat deopotrivă cu Dumnezeu, şi dacă i-a nimerit omului să le moştenească de la Adam,
înseamnă că aşa a fost să fie.
şi aici nu e vorba că prin asta încerc acum, să-mi justific anumite vicii, sau să mă las sub tutela soartei, şi, la cea mai apropiată ocazie, s-o pomenesc primordială în toate.

e vorba de o altă renumită teorie – nimic nu este întîmplător.

la urma urmei, nu ţi se pare viaţa mai frumoasă după o perioadă de durere (indiferent, fizică sau morală)? deşi nu s-a schimbat nimic – vizibil – în jur!
pur şi simplu, a trecut durerea.

pozitivistul care vede pozitivul în toate, pînă la urmă se satură şi el.  şi cade în disperare şi apatie.
apoi, tot singurel iese din ea 🙂
cînd începe să-şi deie seama că viaţa totuşi nu e rea. chiar dacă, repet, totul poate să rămînă intact în jurul lui.

totul e simplu :
aşa acţionează asupra noastră perioadele astea „mai speciale”:
de ciudă, disperare, lehămisire.

şi nu e nimic anormal în asta.

să mergi înainte!

Ecaterina Mirimanova, autoarea celebrei cărţi pentru slăbit (Sistemul minus 60, fetele ştiu 😀 )
are un blog ca orişice scriitoare.
mi-a plăcut un gînd din ultima postare citită:
întrebarea e următoatea: de ce se simte fericită?

pentru că merge înainte prin viaţă, se avîntă în viitor, e dornică să exploreze orice încercări/experinţe.
şi o face cu poftă,deşi multe din acestea sunt încărcate cu frică şi incertitudine, precum şi posibile ameninţări la securitatea proprie. dar anume asta şi o dezvoltă, o cultivă ca personalitate selectă (ca şi pe alţii, de altfel)

şi aici am început să ma gîndesc,
oare prin ce omul devine „mai bun” (aici poţi include toate derivatele : mai inteligent, mai matur, mai responsabil, mai empatic).
atenţie: prin cantitatea sau calitatea evenimentelor ce se perindă în viaţa lui şi lasă amprente pe învelişul sensibil al personalităţii sale?

p.s:    radio megapolis seara rrrupe! 😀

îmbrăţişările în perioadele dificile.

luăm la general:
există în viaţa fiecărei femei (demonstrat ştiinţific, nu scot, de obicei, nimic din pod) două perioade nedezlănţuite din fiecare lună (care ţin în mediu două săptămîni), aşa numitele SPM şi nemijlocit M.
în acest răstimp, femeia devine un pic emo 🙂
bocetele alternează zîmbetele, dar bocetele sunt totuşi mai dese.

este o perioadă în care ea extrem de acut începe să se gîndească la sensul vieţii şi, mai ales, cît de rău e totul împrejurul ei, cu dînsa la braţ.

e cazul să te apropii de ea şi să-i dăruieşti mai multă căldură şi înţelegere ca de obicei. dar tu n-o faci!

de-aia viaţa ei devine mai insuportabilă.

majoritatea bărbaţilor refuză să recunoască un mic adevăr –
o simplă îmbrăţişare (sinceră, nu de formă) poate face minuni.

nu zic,
un inel cu diamante rămîne valabil în cazul tuturor stărilor, dar
îmbrăţişările calde rămîn a fi resurse la îndemînă şi care nu-şi pierd din culoare pe zi ce trece.
mai mult, acestea sunt necesare zilnic (şi „noptic”:)).
femeia se simte în siguranţă.

şi dacă ne băgăm un pic în fiziologie –
starea de comfort provocată de suportul bărbătesc aduce explozii de endorfină (hormonul fericirii) care atacă cortizolul (hormonul stresului) şi femeia … mmm… în primul rînd, e fericită, în al 2-lea scade în greutate (lucru cunoscut, stresul determină depunerea grăsimilor) şi
devine atrăgătoare în ochii bărbatului.
iar dacă o şi mai săruţi dulce… eh!
aluzia aţi prins-o? 🙂
aşa că fuga, fuga!!!

p.s:

1) nu e neapărat să aştepţi aceste perioade ca s-o îmbrăţişezi.

2) după cantitaea şi calitatea îmbrăţişărilor americanii sunt pe primul loc. de-aceea şi-s aşa de fericiţi 😀

p.p.s:

o mică continuare:

am fi mult mai fericiţi dacă am aprecia fiecare gest, cît de micuţ ar apărea el în ochii noştri (deşi cei ce apreciază, deja nu-l percep ca ceva micuţ).

şi s-o facem fără să exclamăm : „ha! e un nimic! se putea mai bine!”

eu îs mulţumită şi pentru un simplu pup pe obraz,

o mînă de căpşune adusă dimineaţa (la etajul 5),

un mesaj de „noapte bună” venit tot dimineaţa…

şi nu pentru că mă subapreciez sau îs  modestă pînă la absurd.

pur şi simplu învăţ să mă bucur de viaţă, în condiţiile în care mă aflu.

fără să urmez un şablon greţos, care vede fericirea în lucruri meschine.

şi o vorbă după care turb, spusă de Paulo Coelho :

The simple things are the most extraordinary, but only a pure heart can recognize them!

waaaaa!… un boţ…

deschizi netul
pac-pac-pac
iei de-aici, de-acolo
îi muuult de luat
principalu’  nu te chinui tu să scoţi, prin chinuri mari, prin participarea pseudo-circomvoluţiunilor tale, din tine ceva…

iei „Semnul”
prima pagină-necitită pînă la urmă
a doua pagină-pînă la jumătate
a treia-nici atîta
ajungi la ultima
aduni toate fragmentele necitite într-un boţ de toată zavistea! – baţ!- fără nicio remuşcare
îţi iese un text atît de … integru :

vizihoţi şi fanarioţi.. materialişti internaţionalişti şi idealişti materialişti.. bostani, bostănari şi bostangii.. sublimul e doar în artă.. autor romantic (bleah, fu, fu, fu, unde s-a mai auzit romantism în zilele noastre??? ridicoooooooool!!!)
diversitatea lingvistică (lingvistica e cea mai ordonată ştiinţă din cele mai ordonate, să ştiţi)..
absenţa e sinonimul prezenţei (rutina explicată în termeni post-modernişti, nu e rău… dar tot te-am prins, păcătoaso!)
salvaţi New Yorkul.
Nu. mai bine salvaţi Bălţul. Sunt şi eu patrioată! hî!

(şi aici smilicu din yahoo messenger care arată limba supărat)

Tu, ce faci?

ce faci

cînd

joci după regulile celor din jur

pentru că dacă vei da frîu liber propriilor gînduri

toţi te vor considera A/NEnormală?

ce faci

cînd

visezi la un viitor maaaaaare, pe post de om al artei sau intelectului elevat

te luminezi zilnic cu gînduri de calitate

viaţa ţi se mişcă pe drumul tradiţiei şi discernămîntului,

dar în cartea soartei scrie că menirea ta veridică e să fii prostituată?